Incontestabil, domeniul juridic este plin de surprize și noutăți legislative, care mai de care menite să îmbunătățească sistemul legislativ românesc, să eficientizeze anumite proceduri sau chiar să dea idei unui popor care este, așa cum foarte bine cunoaștem cu toții, extrem de inventiv.
Insolvența persoanei fizice este un element de noutate în practică, cu toate că norma ce reglementează această procedură, respectiv Legea nr. 151/2015, este publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 464, încă din 26 iunie 2015 și intrată în vigoare de la 01 ianuarie 2018.
Spunem că este o noutate în practica juridică deoarece de mai bine de un an întâlnim tot mai multe situații de insolvabilitate a persoanelor fizice, și nu ne referim aici la o caracteristică, ci chiar la o întreagă procedură, care presupune birocrație, consultanță de specialitate și cea mai nefericită consecință, tergiversare. Pentru cine intervine această tergiversare nefericită? Vom afla în cele ce urmează.
Cu titlu de generalitate, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența resurselor financiare pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente. Semnele de insolvență apar în momentul în care termenul de 90 de zile de la data scadenței a fost depășit, iar debitorul nu a reușit să își achite datoriile față de unul sau mai mulți creditori.
Legea nr. 151/2015, privind procedura insolvenței persoanelor fizice se deschide cu promovarea următorului scop: acela de „instituire a unei proceduri colective pentru redresarea situației financiare a debitorului persoană fizică, de bună-credință, acoperirea într-o măsură cât mai mare a pasivului acestuia și descărcarea de datorii, în condițiile prezentei legi.” Articolul 2 din Legea 151/2015, prezintă următoarele principii, care, la o primă lectură, pare a favoriza atât creditorii, cât și debitorii persoane fizice, bazându-se pe:
„1. acordarea unei șanse debitorilor de bună-credință de redresare a situației financiare, prin intermediul unui plan de rambursare a datoriilor;
2. facilitarea negocierii/renegocierii amiabile a creanțelor și a încheierii unui acord al creditorilor cu debitorul asupra planului de rambursare a datoriilor;
3. sprijinirea ieșirii din starea de insolvență a debitorului, inclusiv prin descărcarea de datorii, în condițiile legii, într-un mod sistematic și rațional, astfel încât debitorul să fie motivat să facă eforturi pentru a desfășura activități generatoare de venituri, să fie facilitată reinserția acestuia în mediul social și contribuția sa la viața economică a comunității, conform cu nivelul de pregătire profesională și experiența acumulată;
4. maximizarea, printr-o procedură colectivă, a gradului de recuperare a creanțelor și a gradului de valorificare a activelor, atunci când este cazul;
5. asigurarea, în cadrul procedurii colective, a unui tratament echitabil al creditorilor și a unui tratament egal pentru creditorii de același rang;
6. recunoașterea drepturilor existente ale creditorilor și respectarea ordinii de prioritate a creanțelor, având la bază un set de reguli clar determinate și uniform aplicabile;
7. asigurarea unor proceduri de insolvență eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare și derulare a procedurii într-un termen rezonabil, într-o manieră obiectivă și imparțială, cu minimum de costuri pentru creditori, debitori, instituții și autorități publice, precum și pentru orice alte entități implicate;
8. asigurarea unui grad ridicat de transparență și previzibilitate în procedură, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului și cu protejarea datelor cu caracter personal.”
Din perspectivă teoretică și practică, insolvența persoanelor fizice se bazează pe buna-credință a debitorilor astfel că, poate „beneficia” de această procedură, orice persoană fizică ce are domiciliul, reședința sau reședința obișnuită în România de cel puțin 6 luni anterior depunerii cererii și nu are nicio posibilitate rezonabilă de a achita toate datoriile acumulate, într-o perioadă de maxim 12 luni.
Astfel că, debitorii persoane fizice își pot depune cererea de deschidere a insolvenței, cu respectarea următoarelor condiții: sunt de bună-credință și au depus toate eforturile necesare de a achita datoriile, nu au posibilitatea de a se redresa din punct de vedere financiar dată fiind povara acestora, iar valoarea prag a datoriilor acumulate depășește întreaga valoare a tuturor bunurilor valorificabile pe care le dețin în proprietate cu cel puțin 10 salarii minime pe economie.
Cu îndeplinirea condițiilor de mai sus, debitorul persoană fizică are posibilitatea de a–și deschide una din următoarele trei proceduri, ținând cont de situația personală a fiecăruia:
- procedura de insolvență pe bază de plan de rambursare a datoriilor;
Este cea mai utilizată în practică, fiind o procedură administrativă, nu judiciară, realizându-se gratuit prin depunerea unei cereri tipizate la comisia de insolvență competentă teritorial (ANPC). Debitorii au obligația de a expune motivele pentru starea de insolvabilitate, să enumere toți creditorii existenți și valoarea creanțelor fiecăruia, să precizeze dacă există masuri de executare silită demarate împotriva lor, să facă dovada veniturilor realizate și să notifice fiecare creditor, cu cel puțin 30 de zile înainte de depunerea cererii, cu privire la intenția de deschidere a insolvenței.
- procedura judiciară de insolvență prin lichidare de active;
Este o procedură judiciară, care poate fi deschisă în cazul în care debitorul consideră că situația sa financiară este iremediabil compromisă și un plan de rambursare a datoriilor nu poate fi elaborat și pus în executare. Acesta poate solicita direct instanței judecătorești competente deschiderea procedurii judiciare de insolvență prin lichidare de active.
- procedura simplificată.
Este specifică debitorilor care au peste vârsta standard de pensionare ori se află în incapacitate totală sau parțială de muncă și nu au bunuri urmăribile în patrimoniu. Este o procedură care îmbină spectrul administrativ cu cel judiciar, în sensul că cererea depusă la comisia de insolvență este analizată de către aceasta din urmă, iar în cazul în care debitorul se califică, se sesizează instanța competentă în vederea constatării îndeplinirii condițiilor pentru aplicarea procedurii simplificate de insolvență. Odată admisă cererea de deschidere a procedurii simplificate de insolvență, debitorul are la dispoziție 3 ani pentru a achita datoriile curente ce devin scadente, i se interzice contractarea de noi împrumuturi, trebuie să depună anual o situație patrimonială la comisia de insolvență, iar în cazul în care respectă cu fidelitate pașii acestei proceduri, după împlinirea termenului de 3 ani este descărcat complet de orice datorie reziduală.
În preambulul acestei lucrări menționam de o tergiversare nefericită pe care creditorii sunt nevoiți să o suporte grație acestei proceduri de insolvență a persoanelor fizice. Asemenea procedurii insolvenței persoanelor juridice, odată cu admiterea cererii de deschidere a insolvenței, executarea silită aflată în curs de derulare se suspendă de drept, contractele de credit devin scadente anticipat, iar orice șansă a creditorilor de a-și valorifica drepturile izvorâte din contractele de credit sau titlurile executorii într-un timp optim sunt diminuate substanțial. Indiferent de forma de insolvență pe care debitorul persoană fizică o accesează, perioada de recuperare a creanțelor este vădit tergiversată, cei mai mulți dintre creditori fiind astfel defavorizați.
Este sau nu o soluție procedura insolvenței persoanelor fizice? La această întrebare putem oferi răspuns doar în manieră subiectivă: fie din perspectiva creditorului, fie din perspectiva debitorului. Este procedura insolvenței persoanelor fizice o provocare pentru practicienii în domeniul juridic? Cu siguranță da. Și cu siguranță una care va naște extrem de multe spețe interesante și practici diferite. Nu trebuie decât să ne bucurăm de toate ocaziile în care avem posibilitatea de a învăța lucruri noi.
Iulia Alexandra Iftimie
0 Comments