Plangerea contraventionala. Respectarea principiului prezumtiei de nevinovatie. Articolul 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Printre sanctiunile ce se pot aplica, atat persoanelor fizice cat si celor juridice, exceptand cele civile si penale, se afla si cele contraventionale.

Conform Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, constituie contraventie fapta savarsita cu vinovatie, stabilita si sanctionata ca atare prin lege, prin hotarare a Guvernului ori prin hotarare a Consiliului local al comunei, orasului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucuresti, a Consiliului judetean ori a Consiliului General al Municipiului Bucuresti.

Indiferent de institutia care aplica sanctiunea contraventionala, cel sanctionat beneficiaza de prezumtia de nevinovatie instituita de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, ceea ce inseamna ca, pentru sanctionarea „contravenientului” nu este suficienta emiterea unui act constatator (procesul-verbal de contraventie), ci trebuie probata fapta contravenientului.

Articolul 6 din Conventie consacra, prin dreptul la un proces echitabil, principiul fundamental al preeminentei dreptului intr-o societate democratica. Or, tocmai in considerarea acestei importante deosebite, Curtea a subliniat necesitatea unei interpretari extensive a textului prevazut art. 6 din Conventie, aplicabil deopotriva in materie contraventionala.

Asa cum in cazul unei raspunderi penale, nu este suficient pentru condamnarea inculpatului doar intocmirea actului de sesizare al instantei, respectiv a rechizitoriului, ci trebuie probata acuzatia adusa prin intermediul acestuia.

Jurisprudenta Curtii din ultimii 30 de ani a statuat in mod constant ca garantiile instituite de art. 6 din Conventie se vor aplica ori de cate ori ne aflam in prezenta unei „acuzatii” in materie „penala”, cu precizarea ca intelesul acestor termeni in interpretarea Conventiei difera substantial de cei similari aferenti institutiilor juridice nationale, in particular romanesti.

Fara indoiala ca procesul-verbal de constatare a contraventiei constituie o „acuzatie” in sensul Conventiei.

Astfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat in mod constant ca pentru a determina daca o contraventie poate fi calificata drept „acuzatie in materie penala” în sensul Conventiei sunt necesare a fi avute in vedere 3 criterii :

–       Daca textul ce defineste contraventia apartine, conform legii nationale, dreptului penal;

–       Natura faptei;

–       Natura si gradul de severitate al sanctiunii aplicate;

In examinarea acestor criterii Curtea apreciaza ca, pentru ca art. 6 sa devina aplicabil este suficient ca fapta sa fie prin natura sa „penala” din punct de vedere al Conventiei sau sa expuna persoana vizata unei sanctiuni care, prin natura sau gradul de severitate, apartin sferei „penale”.

Indiferent de politica statelor nationale de a scoate din sfera ilicitului penal contraventiile, Curtea a retinut ca „in principiu, Conventia nu se opune tendintei de <dezincriminare> existente in statele membre ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, aceste fapte intra, in principiu, sub incidenta art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale”.

In ceea ce priveste al treilea criteriu „natura si gradul de severitate al sanctiunii aplicate”, Curtea a avut in vedere faptul ca amenda contraventionala, nu este gandita sa asigure o reparatie pecuniara a unei eventuale daune, ci are caracter punitiv prin natura ei, fiind principala caracteristica distinctiva a sanctiunii penale.

Trebuie precizat ca sanctiunile administrative contraventionale nu privesc un grup de persoane, ci se adreseaza tuturor cetatenilor in vederea realizarii scopului preventiv si represiv al sanctiunii, ceea ce confera faptei natura„penala”.

In aceste conditii, distinctia operata de dreptul intern între infractiuni si contraventii nu este operanta si in sensul art. 6 din Conventie, toate avand „caracter penal”.

Scopul interpretarii date dispozitiilor art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in sensul ca notiunea de „acuzatie in materie penala” include si domeniul contraventional, a fost acela de a asigura aceleasi garantii procesuale celor invinuiti de savarsirea unei contraventi, ca si celor invinuiti de savarsirea unei infractiuni (Sporrong și Lonnroth contra Suediei – 1982; Ozturkvs. Germaniei – 1984), neputand lipsi dintre acestea prezumtia de nevinovatie instituita prin art. 6.2 din Conventie (Anghel vs. Româmia – 2007).

Nu este lipsit de interes faptul ca in cauza Anghel vs. Romania, Curtea a statuat ca, desi dezincriminarea in sine nu pune nicio problema pe taramul Conventiei, lipsirea celor acuzati de savarsirea unor fapte ilicite de natura contravenționala de garantiile fundamentale, menite sa-i protejeze impotriva arbitrariului celor chemati sa constate caracterul ilicit al acestor fapte si sa restabileasca echilibrul intre autoritatile cu atributii in constatarea acestora si cei banuiti ca le-ar fi savarsit, constituie o problema ce intra sub incidenta art. 6 din Conventie.

Concluzionand, in masura in care, prin aplicarea criteriilor dezvoltate de jurisprudenta Curtii, actul constatator al contraventiei apare ca reprezentand o „acuzatie in materie penala”, fapt ce atrage aplicabilitatea garantiilor prevazute de art. 6 din Conventie oricarui acuzat in materie penala, intre care si prezumtia de nevinovatie (art. 6.2 din Convenție).

Prezumtia de nevinovatie poarta si asupra sarcinii probei, care revine agentului constatator, iar eventuala situatie de indoiala profita petentului (Austria vs. Italia, Annuaire de la Convention, vol. VI, pag. 783).

Prin urmare atacarea in instanta a actului constatator al contraventiei obliga agentul sa probeze incalcarea legii contraventionale, cu probe, iar simpla intocmire a acestuia nu poate atrage sanctionarea cetateanului, fiind contrara art. 6 din Conventie.

Avocat Marc Aureliu Horia