I. Parlamentul Romaniei a adopat Legea nr. 85/2018 privind constituirea şi menţinerea unor rezerve minime de ţiţei şi/sau produse petroliere
Actul normativ stabileşte condiţiile de constituire şi menţinere a unui nivel minim de al stocurilor de ţiţei şi/sau produse petroliere, în scopul garantării siguraţei în aprovizionare, în cazul situaţiilor de disfuncţionalitate majoră în aprovizionare, al situaţiilor de urgenţă deosebită sau al situaţiilor de criză locală.
Anterior, constituirea şi menţinerea unor rezerve minime de ţiţei şi/sau produse petroliere era reglementată de Legea nr. 360/2013 privind constituirea şi menţinerea unui nivel minim de rezerve de ţiţei şi de produse petroliere, adoptată în scopul transpunerii prevederilor Directivei 2009/119/CE a Consiliului din 14 septembrie 2009 privind obligaţia statelor membre de a menţine un nivel minim de rezerva de ţiţei şi/sau produse petroliere.
Ulterior, prin Scrisoarea de somare nr. 13449/20.11.2015 privind încălcarea nr. 2015/4213, Comisia Europeană a solicitat României să exprime observaţiile sale în privinţa transpunerii Directivei nr. 2009/119/CE sub trei aspecte, respectiv: a) interdicţia de a utiliza stocurile de petrol ca garanţie reală, b) limitele dreptului de delegare şi c) lipsa unei proceduri şi a planurilor de urgenţă.
În acest context, a fost adoptată Legea nr. 85/2018, pentru a clarifica, sub aspect material şi juridic, operaţiunile legate de constituirea şi menţinerea stocurilor minime, fiind astfel definiţi termenii de:
– accesibilitate din punct de vedere fizic;
– aditivi;
– an de referinţă;
– biocarburant;
– cifră de afaceri;
– constituirea stocurilor minime;
– consum intern;
– criză locală;
– delegarea obligaţiei de stocare;
– depozite petroliere;
– diminuarea stocului minim deţinut;
– entitate centrală de stocare;
– entitate centrală de stocare din România;
– grupul de coordonare pentru ţiţei şi produse petroliere;
– informaţie sensibilă din punct de vedere comercial;
– lichidarea stocului minim deţinut;
– menţinerea stocurilor minime;
– obligaţia de stocare;
– stocuri comerciale;
– stocuri minime deţinute;
– stocuri petroliere;
– stocuri de urgenţă deosebită;
– titular al obligaţiei de stocare;
– decizie internaţională efectivă de punere în circulaţie a stocurilor;
– buncăr maritim internaţional;
– autoritate competentă.
II. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 17/2018 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova – Secţia I Civilă, în Dosarul nr. 2/95/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la o chestiune de drept – acordarea sporului pentru muncă suplimentară efectiv prestată peste durata normală a timpului de muncă
Decizia nr. 17/2018 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 306/05.04.2018 şi vizează interpredarea dispoziţiilor art. 123 raportat la art. 120 şi art. 112 din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii).
Chestiuni de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (I.C.C.J.) a fost învestită spre interpretare şi lămurire sunt următoarele:
1) dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 123 raportat la art. 120 şi art. 112 din Codul muncii, sporul de muncă suplimentară se acordă doar pentru munca efectiv prestată peste durata normală a timpului de muncă sau se acordă şi pentru orele în care salariatul s-a aflat la dispoziţia angajatorului, la domiciliu sau în locuri special amenajate;
2) dacă în interpretarea dispozițiilor art. 126 lit. b)prin raportare la art. 125din Codul muncii, sporul pentru muncă prestată în timpul nopții se acordădoar pentru munca efectiv prestatăîn timpul nopții, în condițiile art. 126 lit. a)și b), sau se acordă și pentru orele de noapte în care salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, la domiciliu sau în locuri special amenajate;
3) dacă în interpretarea dispozițiilor art. 137 alin. (3)din Codul muncii, sporul pentru neacordarea repausului în zilele de sâmbătă și duminicăse acordădoar pentru munca efectiv prestată în zilele de sâmbătă și duminicăsau se acordăși pentru zilele de sâmbătăsau duminicăîn care salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, la domiciliu sau în locuri special amenajate;
4) dacă în interpretarea dispozițiilor art. 142 alin. (2)din Codul muncii, sporul pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală se acordă doar pentru munca efectiv prestată în zilele de sărbătoare legală sau se acordă și pentru zilele de sărbători legale în care salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, la domiciliu sau în locuri special amenajate.”
I.C.C.J. a reţinut că, în esenţă, instanţa de trimitere a solicitat instanţei supreme să se pronunţe cu privire la:
– calificarea perioadei de timp în care angajatul se află la dispoziţia angajatorului, la domiciliul său ori în locuri special amenajate la sediul angajatorului, fără a presta efectiv activitate
– în funcţie de calificarea acestei perioade, ca fiind timp de muncă sau timp de repaus, să stabilescă dacă angajatul este îndreptăţit la plata sporurilor menţionate: pentru munca suplimentară, pentru munca pe timpul nopţii, pentru munca în timpul zilelor de repaus şi de sărbători legale.
S-a arătat că, anterior, o sesizare similară a fost formulată, tot de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 2069/1/2007. Prin această sesizare, instanţa supremă a fost chemată pentru a stabili dacă timpul în care angajatul este consemnat la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, este considerat timp de muncă suplimentar, ori dacă numai perioada în care salariatul prestează efectiv activitate este considerat timp de muncă.
Deşi problemele de drept dezbătute în Dosarul anterior, nr. 2069/1/2017, nu sunt identice cu cele din prezentul dosar nr. 2/95/2015,chestiunea esenţială de drept este aceeaşi: calificarea duratei de timp în care lucrătorul se află la dispoziţia angajatorului, fără a presta efectiv muncă, la domiciliul său ori în spaţiile special amenajate de angajator. În funcţie de această calificare se stabilesc şi sporurile aferente, la care salariatul este sau nu îndreptăţit.
I.C.C.J. a arătat că lămurirea noţiunilor de timp de muncă şi timp de muncă suplimentară prepun interpretarea şi aplicarea prevederilor Codului muncii şi ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE”).
Potrivit jurisprudenţei CJUE (ex. Hotărârea din 21.02.2018 în cauza C-518/15, Ville de Nivelles v. Rudy Matzak), Directiva 2003/88 nu impune statelor membre să stabilească remuneraţia perioadelor de gardă la domiciliu, în funcţie de calificarea acestor perioade ca fiind „timp de lucru” sau „perioadă de repaus”. Directiva 2003/88 cere, însă, statelor membre, să adopte şi să menţină o definiţie a „timpului de lucru” care să nu fie mai puţin restrictivă decât cea prevăzută de art. 2 din Directiva: „Prin timp de lucruse înţelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale.”
Spre exemplu, în Cauza C-258/10 Nicuşor Grigore vs. Regia Naţională a Pădurilor Romsilva – Direcţia Silvică Bucureşti, cu privire la definirea şi înţelesul noţiunii de timp de lucru, CJUE a statuat: „Articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003, privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, trebuie interpretat în sensul căo perioadăîn care un pădurar, al cărui timp de lucru zilnic, astfel cum este stipulat în contractul său de muncă, este de opt ore, are obligația de a asigura paza unui canton silvic, răspunzând disciplinar, patrimonial, contravențional sau penal, dupăcaz, pentru pagubele constatateîn cantonul aflat în gestiunea sa, indiferent de momentul în care se produc aceste pagube, reprezintă „timp de lucru”, în sensul dispoziției menționate, numai dacănatura și întinderea obligației de pazăcare îi revine pădurarului și regimul juridic al răspunderii care îi este aplicabil impun prezența sa fizicăla locul de muncăși dacă, în cursul acestei perioade, trebuie săse afle la dispoziția angajatorului. Este de competența instanței de trimitere săefectueze verificările necesare privind situația de fapt și aspectele juridice, în special din perspectiva dreptului național aplicabil, pentru a aprecia dacăaceasta este situația în cauza cu care a fost sesizată.”
Faţă de toate aceste aspecte, I.C.C.J. a respins sesizarea Curţii de Apel Craiova ca fiind inadmisibilă, arătând că jurisprudenţa C.J.U.E. este lămuritoare cu privire la problema de drept dedusă judecăţii, că nu există dificultăţi de interpretare şi aplicare pentru situaţia de fapt pe care instanţa naţională a fost chemată să o soluţioneze, acesteia revenindu-i obligaţia de a verifica incidenţa dezlegărilor date de instanţa europeană, în ceea ce priveşte calificarea acestei perioade ca „timp de lucru” şi remuneraţia lucrătorului aflat într-o atare situaţie.”
III. Parlamentul României a adoptat Legea nr. 82/2018 pentru aprobarea O.U.G. nr. 81/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011
Actul normativ vizează modificarea şi completarea unor prevederi ale Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, privind:
– accesul la o gamă variată de oportunităţi de formare profesională de calitate pentru absolvenţii învăţământului gimnazial (pe care oferta locală, în special în localităţile mai mici nu le poate acoperi);
– decontarea cheltuielilor de transport şi facilităţilor privind cazarea şi masa gratuite, care se acordă elevilor care frecventeză învăţământul dual în altă localitate decât cea de domiciliu, indiferent de oferta de educaţie şi formare profesională disponibilă în localitatea de domiciliu;
– organizarea de unităţi de învăţământ de stat cu personalitate juridică cu efective mai mici de elevi, dar nu mai puţin de 100 de elevi, care să ofere educaţie şi formare profesională prin învăţământ dual, precum şi măsurile care se vor lua în cazul în care unitatea de învăţământ nu mai furnizează educaţie şi formare profesională în sistem dual;
– definirea învăţământului dual, ca formă de organizare a învăţământului profesional şi tehnic, desfăşurat la iniţiativa operatorilor economici interesaţi, în calitate de potenţiali angajatori şi parteneri de practică;
– autorizarea/ acreditarea operatorilor economici implicaţi în formarea profesională prin învăţământul dual;
– organizarea şi funcţionarea învăţământului dual, admiterea, durata şi conţinutul programelor de pregătire profesională, evaluarea şi certificarea;
– pregătirea prin învăţământul profesional, pe baza standardelor de pregătire profesională aprobate prin ordin al Ministerului Educaţiei Naţionale şi cercetării ştiinţifice;
– continuarea studiilor în învăţământul liceal de către absolvenţii învăţământului profesional/ învăţământului dual;
– detalii privind asigurarea mijloacelor necesare asigurării şi dezvoltăţii învăţământului dual.
0 Comments