Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21/2020 pentru examinarea sesizării formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov cu privire la următoarea problemă de drept: „Care este momentul de la care se calculează termenul de prescripţie pentru obligaţii fiscale principale/ accesorii, aferente impozitului de profit suplimentar?”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, de către Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Braşov cu soluţionarea recursului în interesul legii privind momentul de la care se calculează termenul prescripţiei pentru obligaţii fiscale principale/ accesorii, aferente impozitului pe profit suplimentar.
Autorii sesizării au arătat că, în practică, nu există un punct de vedere unitar, fiind evidenţiată două orientări:
- Într-o primă opinie, termenul de prescripţie a organului fiscal de a stabili obligaţia fiscală datorată este de 5 ani şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanţa fiscală;
- În cea de a doua opinie, dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii corelative drepturilor de creanţă fiscală se prescrie în termen de 5 ani, care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.
Soluţionând recursul în interesul legii, I.C.C.J. a stabilit că termentul de 5 ani de prescripţie curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil, din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, conform art. 91 alin. (2) coroborat cu art. 23 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următorul celui în care s-a născut creanţa fiscală, care are loc la momentul constituirii bazei de impunere ce generează dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă.
Declaraţia fiscală nu constituie o bază de impunere, ci aceasta trebuie depusă ca urmare a faptului că a fost deja constituită o bază de impunere în anul anterior, ce a dat naştere dreptului de creanţă fiscală şi obligaţiei fiscale corelative. Dacă legiuitorul ar fi înţeles ca dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale să curgă de la data expirării termenului de depunere a declaraţiei anuale de impozit pe profit ar fi prevăzut expres acest lucru, aşa cum era reglementat de O.G. 70/1997 privind controlul fiscal, aprobată cu modificări şi completări de Legea nr. 64/1999, abrogată prin O.G. 92/2003.
Decizia I.C.C.J. este foarte importantă, deoarece infirmă practica nelegală a organelor fiscale de a calcula curgerea termenului de prescripţie de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care era depusă Declaraţia nr. 101.
Precizăm că decizia I.C.C.J se referă la termenul prescripţiei sub imperiul Codului de procedură fiscală anterior (O.G. nr. 92/2003). Codul de procedură fiscală actual (Legea nr. 207/2015) prevede că termenul prescripţiei, pentru astfel de situaţii, începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui care a generat profitul în baza căruia este calculat impozitul.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1257/18.12.2020, fiind obligatorie.
0 Comments